Dar, nimeni, absolut nimeni, nu va putea percepe că as fi dispus să fac orice, să renunt la orice, numai să mi se permită, să mi se îngăduie să lepăd haina tristetii devenită scut, si să fiu, doar atât – e u î n s u m i. Am scris, m-am aplecat – fără să fiu un caz suicidal! – mult asupra fenomenului sinuciderii, si acum, mă întreb – prin prisma propriilor experiente legate de existenta terestră – care este scara de valori atunci când ne relationăm la tristete : viata biologică sau cea spirituală? Cine învinge, înăbusă, anihilează existentă tristetii ; biologicul sau spiritualul? Desigur, voi înclina asupra sferelor spirituale. Dar, cum să explici, cum să încerci să arăti omului “normat”, “normal”, că succesiunea unor cosmaruri cu lei care te sfâsie, sau câini uriasi care te tintuiesc pentru a-ti smulge coastele nu reprezintă motive de angoase. Ori temeri. Ori tristete.
Iată o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane – de aici începe tristetea mea. A ta. A noastră. A celor care refuză să vorbească cu gura altora, a celor ce nu lasă pe altii să gândească în locul lor. A celor care reactionează vehement în momentul în care destinul lor este condus de altii. Acei altii, fără de glas, fără de fată, fără de ratiune, fără de suflet. De ce tristete? Pentru că atunci când încep să contabilizez nimicurile obligatorii pe care trebuie să le fac într-o zi – stupidul ceremonial pentru întretinerea celui care nu este de fapt, dar trebuie să pară în fata celorlalti – încep să simt în nări aerul grotelor, se declansează reactii primordiale de revoltă împotriva lucrurilor impuse, se trezesc instinctele ancestrale de apărare a celui care sunt în realitate! De fapt, situatia este mult mai complicată, si mult mai tristă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu