A fost odata ca niciodata, caci daca n-ar fi nu s-ar mai vorbi, un om care traia, asa cum traiesc toti oamenii, intr-o comunitate cu alti oameni.
Omul avea o casuta mica in care locuia si pe care o pretuia, avea o curte minuscula si o gradina cocheta, pe care o ingrijea cu multa dedicare, avea un atelier mic in care confectiona tot felul de lucruri, pe care mai apoi le vindea pentru a-si castiga codrul de paine.
Omului ii placeau foarte mult oamenii si adesea le cauta compania, insa cu tristete trebuia sa admita ca nu are prieteni deloc, nici macar unul.
Omul mergea in sat, la pravalii, la crasme , nu fugea de compania oamenilor, vroia sa fie alaturi de ei, cauta sa fie printre ei, insa cand era acolo si le vorbea , ceva inexplicabil se intampla pentru el , oamenii nu intelegeau ceea ce spune, cuvintele lui le erau straine, vorba lui era greoaie si incalcita la inceput , ca in tineretea omului .
Ceilalti au incercat si ei la randul lor sa il inteleaga, dar lovindu-se mereu de limbajul incalcit si cifrat au ajuns la concluzia ca omul ori isi bate joc de ei de vorbeste asa, ori este bolnav si nu stie sa vorbeasca. Asa ca, atunci cand omul mai aparea printre ei, din ce in ce mai rar, comunicarea cu el se facea doar prin gesturi simple sau taceri graitoare.
Daca omul vroia sa cumpere ceva ridicau doua degete sau trei, depinzand de situatie, incercand sa afle ce cantitate isi doreste acesta. Daca il vedeau pe strada il salutau cu gesturi ample pentru a fi siguri ca i-a vazut, insa nu vorbeau cu el, caci pur si simplu nu intelegeau ceea ce spune .
De-a lungul timpului, aceasta dificultate a lui de a comunica cu ceilalti, ii facuse omului atat de multe probleme, incat acesta se simtea prizonier in propria lui persoana , in limbajul sau incalcit. Din cauza faptului ca atunci cand vorbea ceilalti nu il intelegeau, nu putea sa aiba o pravalie in sat, printre oameni, nu reusise sa isi intemeieze o familie si fusese nevoit sa se retraga si sa traiasca in solitudine. In tinerete acest lucru il duruse enorm, il facuse sa simta ca viata ii luase sansa , dar mereu a mers mai departe, totdeauna si-a continuat calatoria.
Calatoria omului era adesea dureroasa in singuratatea ei, dar omul si-a alungat gandurile triste, si-a usurat inima grea, creand tot felul de obiecte minunat mestesugite, ingrijindu-si gradina si incercand mereu sa isi rafineze limbajul in speranta ca va fie inteles la un moment dat. Omul facea acest lucru scriind , descriind, construind din cuvinte lumi imaginare si trairi reale, creand povesti fantastice de viata.Asa si-a petrecut toata viata omul cu vorba incalcita si greoaie, pana cand, prea batran fiind pentru a mai avea grija singur de el si de casa, si-a angajat pe cineva sa ii poarte de grija in ultimii ani de viata.Cineva era o persoana plina de compasiune si curiozitate, iar atunci cand omul era multumit de toate cele, isi petrecea timpul scormonind si aranjand prin casa minuscula. Astfel, cineva a descoperit intr-un dulap urias din lemn de stejar zeci de caiete pline de un scris mic si ingrijit. De la prima pagina cineva a fost cucerit, a fost schimbat si s-a bucurat de cuvintele povestilor omului. Fara a sta pe ganduri a impartasit descoperirea ei oamenilor din sat, care la randul lor si-au infrumusetat vietile cu povestile cuvintelor omului.
Nimeni nu isi putea explica ceea ce se intamplase, de ce atunci cand omul le vorbea ei nu il intelegeau si de ce atunci cand le scria, vorbea direct sufletului lor si bucuria ii facea se gandeasca acele lucruri care le infrumusetau viata.
Nimeni nu stia, nici macar omul, dar poate acest lucru nici nu conta, conta doar faptul ca pana la urma omul a reusit sa se elibereze din sine si sa existe in lumea celorlalti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu